Inainte de mijlocul anilor 1800, toti cainii care aportau vanatul purtau denumirea de retriever. Acestia erau în principal de tip setter, pointer si spaniel.

Odata cu aparitia armelor de vanatoare moderne a aparut si necesitatea unui caine rapid, rezistent, cu "gura moale", nas bun si abilitati în gasirea si aportarea vanatului.

in jurul anilor 1850 a aparut în porturile engleze "Cainele de St. John" sau "Cainele Canadian", înotator pasionat, cu un nas foarte apreciat. Cainii Canadieni aveau culori de la nisipiu si maro pana la negru, cu galbui si alb. Acesti caini au stat la baza raselor de retrieveri.

Wavy Coated Retriever era deja una din rasele folosite cu succes la vanatoare. Era un caine puternic, cu osatura solida, cap lat cu stop accentuat, blana deasa si ondulata, excelent aportor si foarte bun înotator.

Mr. Sewallis Evelyn Shirley, fondatorul in 1873 si primul presedinte al Kennel Club (UK), este cunoscut ca si parintele rasei Flat Coated Retriever. El a fost atras de aspectul placut si talentul exemplarelor de Wavy Coated Retriever care il insoteau pe tatal sau la vanatoare. A devenit si admirator al exemplarelor negre de Caine Canadian pentru nasul lor si rezistenta la inot. Avand ca punct de plecare aceste doua rase, Mr. Shirley, sustinut de un grup de entuziasti, a hotarat sa creeze cainele de vanatoare perfect care sa-i insoteasca cu succes pe gentlemani la partidele de vanatoare atat de "la moda" in acea vreme.

Rasa cea noua trebuia sa fie asemanatoare cu Wavy Coated Retriever-ul, dar nu atat de greoi ca aspect, mai agil, cu un cap mai rafinat, cu blana rezistenta la apa, dar nu atat de densa. Desigur, trebuia sa aiba abilitatea de a gasi usor vanatul, un nas bun si o "gura moale" combinate cu un temperament adecvat pentru aportarea pasarilor moarte sau ranite. Cainii canadieni au fost împerecheati cu exemplare de Wavy Coated Retriever, la care s-a adaugat sange de Setter (negru si/sau gordon) pentru eleganta si îmbinarea armonioasa a liniilor, si probabil Collie pentru rapiditatea reactiilor. Se pare ca s-a folosit si Borzoi pentru remodelarea craniului si îmbunatatirea maxilarelor.

Inainte de sfarsitul secolului XIX rasa cea noua era deja cunoscuta sub denumirea de Flat Coated Retriever. Multi au trecut repede de la statutul de admirator la cel de stapan sau crescator al acestei rase, care ajunsese sa faca furori atat în ringurile de frumusete cat si pe terenurile de vanatoare. FCR-ul a atins o popularitate impresionanta. Era foarte apreciata frumusetea, eleganta miscarilor, dar si temperamentul rasei, inteligenta si veselia caracteristica. La sfarsitul secolului XIX FCR era deja cel mai popular retriever în Anglia. In 1905 a fost arbitrat pentru prima data la Crufts ca rasa de sine statatoare, cu 18 exemplare înscrise. In America a fost recunoscut oficial în 1915.

In aceeasi perioada au început sa devina populari Labradorul si Golden Retriever-ul, care castigau repede teren. In jurul anilor 1910 crescatorii de Labrador si Golden au început sa separe liniile de munca de cele de frumusete. In urma acestui fapt au obtinut rezultate excelente atat în ringurile de frumusete cat si în field trial-uri, dar cu caini diferiti ca aspect si temperament. Crescatorii de FCR nu doreau sa renunte la dualitatea rasei (frumusete si munca), acest lucru conducand spre declinul rasei. In timpul celui de-al doilea razboi mondial multi vanatori, crescatori si proprietari au fost nevoiti sa renunte la pasiunea lor, majoritatea fiind chemati la datorie. Numarul exemplarelor de FCR s-a redus drastic în aceasta perioada.

Dupa 1945 a fost nevoie de multi entuziasti ai rasei, de timp, bani si efort pentru încercarea de a readuce pe podium acest minunat caine de vanatoare. Rasa nu a mai atins popularitatea de altadata, ceea ce nu este neaparat un lucru rau. Pe langa faptul ca s-a reusit pastrarea dualitatii acestei rase (show & work), se pare ca FCR este cel mai sanatos din punct de vedere genetic dintre cei trei mai sus mentionati (Labrador, Golden si Flat Coated).